Un francez atipic....

Ca tot am mentionat de proful, nu stiu daca am spus destul de clar pina acum cum l-am cunoscut. Jean-Marie Barthelemy e un francez atipic (mi-ar placea ca toti francezii sa fie ca el, dar atunci nu ar mai fi atipic...) care a facut de curind 58 de ani si care isi priveste pensionarea care va surveni peste doi ani, cu o serenitate de invidiat. E prof universitar de psihopatologie si psihologie clinica la Universitatea din Chambery, o univ. care e tinara de tot, nu cred ca are mai mult de 2 decenii de existenta. In acelasi timp, proful e si terapeut la un centru spitalicesc din Grenoble, unde face naveta, exclusiv pentru pacientii lui, de 2 ori pe saptamina. Cu toate acestea, nu e ocupat in sensul clasic al termenului, el obisnuieste sa spuna ca nu munceste, ci lucreaza sau chiar se distreaza. De fapt, mare parte din activitatea lui si-o desfasoara acasa, scriind articole pentru conferinte sau primind doctoranzi cu care discuta saptaminal despre mersul tezei lor, pe care el le-o coordoneaza (ei da, minuni ca astea se mai intimpla....din pacate nu in Ro). Nu mi-a dat niciodata senzatia ca ar fi ocupat sau stressat, dar isi face treaba foarte bine: e primul care raspunde la scrisori sau la mailuri, mereu activ, cu cite o carte pe masa, sau prin biblioteca, cautand cate ceva. De fiecare data cand discut cu el, ma linistesete si ma face sa am idei: e calm, dar pe interior are ceva care clocoteste, daca pot sa ma exprim asa. Ma gandesc uneori ca daca nu l-as fi cunoscut, mi-as fi scris teza cumva- nu are de fapt importanta cum- dar as fi trecut pe langa o mare sansa care in felul asta mi s-a oferit...

2 saptamani in pasi mici...

No, cam asta cu sederea. Din punct de v. organizatoric, ca sa spun asa, primele doua saptamini am incercat sa ne acomodam, facind cumparaturi un pic mai des (strictul necesar pt.bucatarie, care nu ne-a fost asigurat de proprietari: am cumparat tot, de la ulei de prajit pina la servetele si zahar) si invatind, cum am mai spus, drumul pina la Carrefour (o adevarata aventura) si PRIN Carrefour (alta aventura; numai raionul de brinze e coplesitor....) Aerul de munte, foarte proaspat, ma facea sa dorm o groaza: nu mai terminam de dormit si de visat, apoi ma trezeam, faceam liste, cumparam, gateam, si tot asa. Timpul a trecut pe nesimtite (ca sa nu spun ca nesimtitul....) si apoi au urmat alte doua saptamini in care eu personal am continuat sa ma acomodez, pt. ca George luase in primire laptopul ca sa isi scrie pe el referatul de doctorat (cea mai presanta chestie din ultima perioada) iar eu nu mai aveam de facut decit sa citesc ce carti mi-am adus de la Buc. sau am imprumutat de la proful. Bine, ca nu m-am dumirit nici pina acum ce as putea practic sa fac la doctoratul meu, e alta poveste. Urmeaza...

Casutza noatra.... cuibusor de nebunii..:)

Bun, acum casa: e un apartament de 3 camere din care de fapt ne-au fost puse la dispozitie doua, una e inchisa cu cheia, ca si un dressing din dormitorul lasat deschis, si la fel e inchisa o debara de pe hol in care probabil proprietarii au impins diverse cioveie. Ce ne-a fost lasat noua la dispozitie e un spatiu care a fost destul de bine golit, si deci pe care ne-am grabit sa il umplem cu cioveiele noastre (glumesc...doua geamantane par mult in masina, dar odata desfacute, lucrurile din ele par putine si nevinovate...oricit m-am straduit eu sa adun hamstereste diverse chestii, cum faceam acasa, nu prea am reusit. o sa perseverez....) E parchet peste tot, gresie, dar nu la modul ostentativ, ci mai mult imi da senzatia de curatenie, de casa care se curata usor. Nu au termopane, dar nici nu au nevoie de asa ceva, e totul foarte bine izolat, si bucataria si dormitorul sunt iluminate si incalzite de la soare toata ziua. Sa tot stai la discutii in pat...ei, daca ar fi doar asta....mai e ceva distractiv, ca francezii au un mod special de a construi baia (am mai vazut asta la unii nemti) si anume, separat wc-ul intr-o camaruta foarte mica (pe care noi am botezat-o vizuina) si separat baia propriu-zisa cu chiuveta si cada. Intr-un fel e mai bine ca doi oameni pot folosi concomitent ambele camere, cu conditia sa nu fii claustrofob, pt.ca vizuina e literalmente mica (un metru patrat) si sa intrebi cealalta persoana unde este (daca dispare brusc prin cotloanele casei, e sigur la vizuina, cautindu-si inspiratia...) plus ca in vizuina e si masina de spalat, deci e chiar aglomerat...

Un peisaj de vis cu dinti de pisica....

Dragele mele, uite va scriu dupa ceva saptamani de pauza in care nu am apucat decat sa ma acomodez cit de cit cu atmosfera de aici...unde sunt de aproape 5 saptamani, iata....cu ce sa incep? Pai primul lucru care imi vine in minte este peisajul. De la balconul apartamentului nostru, mai precis de la geamul din sufragerie, care e foarte mare si spatioasa, se vede o creasta de munte prelunga, cu o ridicatura la un moment dat, care se cheama La Dent du Chat, si care are o legenda, cum ca in timpurile preistorice era un monstru felin care teroriza locuitorii din zona....ei, din monstru nu a mai ramas decat dintele!!! Ce e interesant apare putin mai incolo, pentru ca mai exista un molar, negru, tot al pisicii respective, tot din vremuri preistorice, si care poate fi escaladat de catre alpinisti, la fel ca si dintele de mai sus. Oricum, e hazliu ca au bagat bucati de pisici in topografia locala, atata vreme cit de fapt nu e nici urma de pisici naturale, vii si intregi care sa umble pe strazi (nici aici in sat si nici in Chambery. Desigur ca ma afecteaza aceasta lipsa marcanta de pisici vagaboande, de rasa sau oricum ar fi ele...)

Ca sa ramin la peisaj, pot sa zic ca tot ce ne inconjoara aici ne taie respiratia. Ma simt in acelasi timp la munte si la mare (in fine, lacul, cel mai mare lac natural din Europa care se afla intr-o singura tara, e ca o mare interioara), genul de peisaj care la noi e destul de greu de combinat...daca ma uit in stanga, vad muntele, daca ma uit in dreapta, vad o bucata de lac- capatul lui sudic- si inca o creasta de munte, dupa care urmeaza imediat Montblanc-ul- care nu se vede decat daca te sui, pe jos sau cu masina, pina la releul de TV de pe Mont du Chat si te uiti drept in fata in departare: e de fapt foarte aproape in linie dreapta, ca sa te duci la ski iti ia o ora sau asa ceva...

Iar ca sa povestesc ceva si despre casele de aici, pot sa spun ca toate sunt foarte cochete, probabil scumpe, dar nu foarte - mai degraba as spune ca a costat, sau costa acum, foarte mult terenul pe care sunt construite - cu o multime de copaci in jur, nu doar in gradina fiecaruia, ci si pe drum: are unul in gradina, fix in fata casei, un bananier, de exemplu. Ma amuz de fiecare data cind trec pe acolo, in drum spre prof. Nu cred insa ca bananierul ala a dat banane, dar e foaaarte decorativ...ei, si in fata casei lui, dar pe terenul public, este un soi de smoc de fire de papura, de zici ca esti pe malul lacului. Se incadreaza extraordinar de bine in peisaj. Stiu intotdeauna cit drum mai am de parcurs pina acasa, cind dau de reperul firelor de papura. Și o groaza de flori, care sunt inflorite chiar si acum: tufanele, crizanteme pitice, chiar si trandafiri care cred ca au inflorit pentru a doua sau a treia oara anul asta. Nu e nici urma de kitsch, dar oamenii astia stiu instinctiv sa se fereasca de kitsch: nu incarca niciodata prea mult o fatada, totul e de fapt simplu- fara a fi simplist. Toate curtile, iarasi, larg deschise, ca in tara nimanui. Astia nu au grija ca vine cineva sa le fure, pt.ca toata lumea are cam la fel ca ei. Poti sa intri in curtea oricui, nici macar nu au gard, sau daca e, e unul din arbusti: dar tocmai aici e ideea, nu pun gard pt.ca oricum nu intra nimeni, din respect si curtoazie pentru proprietatea altuia. Desigur, ciinele vecinului poate sa isi arunce mingea plina de bale in curtea ta sau broasca moarta de doua zile, peste gard, dar asta e altceva, nu se supara nimeni. Vine sa si-o ia singur...

Ce am scris pina acum e valabil pentru Le Bourget du Lac, pt.ca de fapt in oras, in Chambery, lucrurile nu pot fi chiar asa de idilice. Satul nostru (daca pot sa ii spun sat...hm! nu prea seamana cu nici un sat de pe la noi, chiar daca are doar 4000 de suflete...si daca imi pot permite sa ii spun al nostru, chiar daca suntem doar de o luna aici, ma simt putin adoptata) e in nordul aglomerarii urbane din Chambery, unde ajungem, daca nu catadicsim sa folosim masina, cu un autobuz dupa care iti poti regla ceasul, sau daca vrem sa mergem cu masina, printr-o mataraie incredibila de voie rapide urbaine, de inceput (care nu se plateste, slava Domnului) de autostrada, de sosea nationala care se bifurca toate in toate partile, se incaleca, dau una intr-alta, sau care sfirsesc in diferite zone de activitati industriale sau la centrul comercial...ne-au trebuit vreo doua saptamini ca sa ne invatam cu drumul de acasa pina la Carrefour. Intr-una din primele dati ne-am invirtit intr-un sens giratoriu de-am turbat si am luat pe rind toate iesirile pina am nimerit in parcarea imensa a centrului comercial...e adevarat insa ca totul e foarte bine semnalizat, dar uneori prea din scurt, asa ca nu mai ai timp sa faci dreapta sau stinga si te trezesti unde nu vrei...cel mai trist ar fi sa te trezesti pe drumul care duce la autostrada, pt.ca acolo nu mai poti intoarce si daca ajungi la peage, tre sa scoti banul si ai tuflit macaroana pe ziua respectiva...am glumit cu George de multe ori pe tema asta (gen banc: ce faci daca ajungi la peage si de fapt nu vrei sa fii acolo??? Te intorci? Ceri ajutor? Incerci sa vorbesti cu un nene de acolo?? Astept raspuns....)

Oricum, imi dau seama ca a fost tare bine ca am luat masina. Avem mult mai multa libertate de miscare, nu stam mereu cu nasul in orarul autobuzului, daca am stat intr-o seara mai mult la cinematograf, vine baiatul sa ma ia cu masinuta, pt.ca autobuzul nu mai circula la ora aia... Desigur, masina la rindul ei cere mincare: benzina, ulei, sa fie spalata; dar comparativ cu cit ne serveste, as zice mai degraba ca e modesta...